Capitala este, intr-o tara hipercentralizata ca
Romania, locul in care se intimpla orice conteaza, orice este important.
Evident, istoria Bucurestiului urmeaza indeaproape istoria tarii. Initial un tirg mai important, ulterior, in perioada de modernizare interbelica, unele cladiri importante au fost construite in centru, precum Universitatea, teatrul, si alte cladiri oficiale, pentru ca invazia sovietica sa schimbe complet cursul istoriei. In opinia mea, invazia sovietica a surprins poporul roman intr-un moment critic, in care capitalismul si democratia incepeau sa se cristalizeze; existau elite, exista un nucleu bine articulat al societatii, care conducea in aceasta directie, si care era, evident, la putere; dar, in acelasi timp, mai mult de 80% din populatie traia inca in afara timpului, intr-un feudalism crestin superstitios, fara o atitudine mercantila, si, evident, fara educatie. Arhitectura orasului reflecta aceasta structura sociala, centrul fiind foarte frumos construit, civilizat, iar restul orasului, in orice caz nu lipsit de pitoresc, bogat in gradini si case mici, semana mai mult cu un sat mai mare. Comunismul a transformat societatea romaneasca prin eliminarea, in mare masura fizica, a elitelor si rearanjarea societatii intr-o structura piramidala bolnava, in sensul ca motiva oamenii sa actioneze impotriva propriilor interese, individuale si comunitare, atit sociale, cit si politice. Si arhitectural aceasta restructurare a fost fortata asupra orasului, in primul rind prin demolarea majoritatii caselor apartinind clasei mijlocii in formare, si a altor cartiere, care nu erau numai bine construite si functionale, dar aveau un farmec greu de reprodus astazi. Astfel, eu sustin ca societatea romaneasca a fost sparta in anii 50 si nucleul in formare, care tindea in mod evident catre un echilibru pozitiv, democratic, de piata libera, mercantil, echilibrat, a fost inlocuit printr-un fel de deportare pe loc a populatiei cu un echilibru negativ care, de data aceasta, a patruns societatea pina in cele mai ascunse cotloane ale ei si se arata formidabil de stabil.
Arhitectura Bucurestiului sub comunism s-a schimbat intr-un mod de asemenea simplu de inteles, piramidal, si bolnav. Este o arhitectura de lagar, ceea ce e normal, pentru ca populatia trebuia controlata; chiar era un lagar. Lagarul este structurat prin mari bulevarde, transformate in canioane de beton de catre blocuri de zece etaje neintrerupte pe ambele parti, pe distante lungi, intrerupind vechile sosele, mai inguste, dar extrem de importante pentru metabolismul orasului. In spatele acestor blocuri au fost construite alte blocuri mai mici de patru etaje care puteau fi bine supravegheate de la etajele superioare ale blocurilor inalte. Bulevardele largi permiteau trecerea usoara a armatei si faceau construirea de bariere extrem de dificila, oamenii putind marsalui linistiti pe aceste bulevarde de fiecare data cind circulatia era intrerupta din lipsa de benzina, sau din cauza zapezii care nu putea fi data la o parte. A fost construit un desert de beton, de fapt. Praful este imposibil de inlaturat, orice urma de gradina fiind distrusa, nu numai in oras, dar si imprejurul lui, pe suprafete de sute de kilometri, care, toate, au fost "redate" agriculturii. Parcurile si gradinile particulare au disparut, totul fiind betonat intre blocuri, dar si in curti, putinele curti care au mai ramas fiind si ele betonate de catre noii proprietari. Noii proprietari erau puternicii sistemului, incapabili sa construiasca asemenea case, le-au ocupat pe cele ale victimelor lor, si au betonat curtile. Orasul era ocupat intr-un mod piramidal aproape perfect. In centru traiau familiile nomenclaturii si a securitatii, a aparatului represiv, cu grad inalt; inspre periferie gradul acestora scadea pina la cei mai mici informatori din catierele mizere de la marginea orasului.
Viata pe bulevard este practic imposibila. Indiferent de momentul din an despre care vorbim, canioanele sint dificil de locuit. Vara temperatura este sufocanta, atingind usor 60 °C la nivelul solului, iarna gerul este napraznic, spre deosebire de orice alte zone impadurite din aceasta tara, vintul nebun generat de aceste diferente de temperatura intre diferitele zone ale betonului, unele incinse, altele la umbra, ridica praful nesfirsit generat de eroziunea solului din jurul orasului si a betoanelor din oras. Poluarea chimica si fonica, concentrata intre peretii canioanelor de beton, este datorata si traficului supraaglomerat, fiinca am uitat sa va spun, dar comunistii considerau parcarile, magazinele, orice spatii utilitare, orice fel de servicii publice, ca parazitare, astfel incit, ei bine, practic nu ai pe unde sa treci, blocurile de zece etaje, si cele de patru, fiind inghesuite - abia pot fi folosite din aceasta cauza - orice transport de mobila, de alimente devine o problema aproape insurmontabila. Toate caile de acces sint extraordinar de inguste, locuitorii fiind nevoiti sa foloseasca gang-uri intunecate, joase, pentru trecerea prin barajele nesfirsite de blocuri. Poluarea, ziceam, poluarea chimica, dar si cea fonica, sint in majoritatea timpului insuportabile, iar diferentele mari de presiune ale aerului fac aerisirea unui apartament o performanta, apartamentele ele insele sint lipsite de cele mai elementare facilitati de confort, precum izolatia termica, izolatia fonica, geamurile nici macar nu se pot fixa pentru a nu fi trintite de vint, si uneori nici nu se inchid bine, incit bate vintul prin ele ca pe afara. De altfel, scarile de bloc de zece etaje formeaza cosuri de tiraj extraordinare, si este extrem de dificil sa nu ai curent in apartament. Mirosurile de la diferitele bucatarii, ca sa nu mai vorbesc si de toalete, se raspindesc peste tot, pe afara si prin interior, prin toate apartamentele inconjuratoare, din cauza ca aerisirile construite de comunisti nu functioneaza, de multe ori sint astupate de unii cetateni, locatari, si nu exista ventilatoare. Bucatariile nu au aerisiri, de fapt, pe cos, iar apa de ploaie, sau menajera, care ajunge in balcon se revarsa asupra trecatorilor, neexistind burlane, cu toate ca n-ar fi fost dificil sa fie construita o surgere pina la sistemul de canalizare de la baie sau bucatarie. Gunoiul este aruncat pe niste tuburi, imprastiindu-se, bineinteles, copios, stringind gindaci, sa nu mai mentionez si mirosurile, atit de pe scara, pentru ca acest tub este pe scara, dar si de la punctul de colectare al gunoiului, care gunoi cade de la etajul zece si se imprastie in camera de la parterul blocului unde ar trebui sa cada direct in cosul de gunoi. Evident, pungile de gunoi nu sint folosite. Locuitorii orasului, asadar, din noua Romanie, din noua comunitate de dupa schimbarea de regim din 1989, considera aceste blocuri un ideal materializat si regreta falimentul economic, social si moral al comunismului, care nu a permis continuarea acestor catastrofe. Orasul este de fapt un stup. Bucurestiul este inconjurat de zone intinse de pamint fertil foarte bun pentru construirea de orase sau suburbii, apa potabila este disponibila, parcurile ar putea fi construite usor, drumurile de acces de asemenea, terenul nefiind foarte accidentat. Totusi, Bucurestiul este aglomerat dincolo de posibil, iar marginile sint fixate prin lege de mai multe zeci de ani. Bucurestenii nu cer extinderea orasului, este ilegal sa construiesti case dincolo de aceasta granita fixata arbitrar de catre comunisti (in timp ce daca cineva construieste o casa pe pamintul tau, iti ia si pamintul, potrivit legii) bucurestenii doresc mai multe blocuri inalte si chiar sint construite, pentru birouri mai mult, in ciuda faptului ca primarii anunta, regulat, ca nu mai pot aproviziona cu apa, curent, gaze aceste noi imobile care se construiesc in ultimele zone care nu astupau complet vederea cerului, ca sa nu mai mentionez lipsa locurilor de parcare, care sint deja inexistente. In mai multe situatii, oamenii au fost in pericol sa fie loviti de masinile care circulau cu viteza pe trotuare. Este interesant de mentionat ca bucurestenii nu sustin macar rezolvarea problemei locurilor de parcare prin introducerea unor plati, asa cum se practica in Occident in zonele aglomerate, in functie de perioada de timp pe care iti parchezi masina. Bucurestenii sustin in continuare folosirea gratuita a locurilor de parcare, cu toate ca, de cele mai multe ori, nici nu este posibil sa mergi pe jos din cauza masinilor parcate absolut peste tot, in toate pozitiile si in toate locurile, dar bucurestenii sustin o initiativa a primarului prin care parcarile ramin gratuite, in schimb amenda pentru parcare ilegala - politia fiind inexistenta, masinile sint parcate absolut oriunde - amenda ar creste de 10 ori, iar politia ar putea, la fel cum face acum in cazul legii centurii de siguranta, de pilda, sa aleaga, din cind in cind, citiva soferi ghinionisti si fara pile, ca sa le ceara mita sau amenda. Sigur, plata locurilor de parcare ar periclita lipsa de civilizatie a orasului, poate ca unii oameni chiar ar incerca sa construiasca parcari civilizate pentru ca sa inchirieze apoi locurile, si asa ceva nu este acceptabil.
Singura idee arhitecturala care a avut sens in privinta Bucurestiului este ideea unui arhitect din RFG care in 1990 a participat la un concurs de idei organizat de unii intelectuali idealisti romani si a propus, ca strategie, permiterea unei initiative individuale in domeniul arhitectural, care sa sparga aceasta structura bolnava de beton in felul in care jungla ar sparge niste ruine intr-un oras parasit. Si intr-adevar, in unele zone, fatetele blocurilor au putut fi modificate de catre unele firme si alte initiative arhitecturale, din pacate complet necontrolate de arhitectii oficiali, au avut loc. In orice caz orasul nu arata si nu putea sa arate mai rau decit inainte de 1989.
Transportul in comun este o capodopera a ingineriei socialiste. Niste tramvaie extrem de lente, extrem de greoaie, extrem de rare, circula pe mijlocul bulevardelor, facind asteptarea in statie, traversarea, o aventura extrem de periculoasa. Statiile sint plasate in intersectii, unde stopurile si blocajele nesfirsite fac aerul de nerespirat. De alfel, masinile parcheaza la un metru de nenorocitii calatori care asteapta tramvaiul, nu mai mentionez ingustimea incredibila a acestor refugii, bine numite refugii, unde se asteapta tramvaiele si pericolul pe care il pun. Lipsa de civilizatie coboara pina la cele mai mici amanunte, existind refugii de tramvaie construite in asa fel incit de fapt functioneaza ca o piscina in miniatura: bordura e mai inalta, iar asfaltul din interior are un nivel mai scazut, pastrind apa de ploaie, astfel incit calatorii trebuie sa astepte cu picioarele in apa. Evident, transportul in comun este monopol de stat, si, in numele idealurilor socialiste, nimeni nu se plinge vreodata de aceste conditii. Tramvaiele vin de obicei cite doua sau cite trei, la un interval de cel putin 20 - 25 de minute, facind supravietuirea o problema serioasa. Speranta de viata, in Bucuresti de vreo 61 de ani, cu peste 20 de ani mai mica decit in Occident, spune multe. Transportul in comun arata, de asemenea, dorinta de europenizare a bucurestenilor. In tramvaie au fost introduse, pentru prima data dupa 1989, butoane de deschidere a usii. In Occident, aceste butoane sint foarte usor de accesat, sint raspindite prin interiorul vehicolului si anunta soferul, in zone mai putin aglomerate, ca cineva doreste sa coboare la urmatoarea statie, a.i. soferul stie cind sa opreasca, economisind timp si energie. Romanii insa au inteles altceva din acest lucru. Butonul este intr-un loc dificil de atins, intr-o singura margine a usii, si el trebuie apasat numai dupa ce conductorul opreste in statie si apasa un buton care permite deschiderea usii. Daca pierzi momentul, s-ar putea sa nu mai ai timp sa cobori, sau sa urci. Nimeni nu se mira. E doar o piedica in plus, un fel de copie, un fel de parodie a Occidentului, si asa si trebuie sa fie, deoarece intregul oras este o parodie a civilizatiei. Arhitectura influenteaza, bineinteles, viata oamenilor, chiar si gindurile.
Din cite stiu, Ceausescu se pregatea sa desfiinteze tramvaiele de pe Mihai Bravu, in urma construirii metroului pe sub aceasta magistrala. E greu de aflat ce se intimpla de fapt in acea perioada. Metroul a fost construit avind statii in intersectiile dintre marile bulevarde. In aceste intersectii au fost construite pasaje subterane pentru automobile, pe directia de mers a metroului, iar sub aceste pasaje existau statiile de metro. Daca Ceausescu ar fi planuit pastrarea liniei de tramvai, atunci ea ar fi trebuit sa treaca prin pasajul intunecat si poluat chimic si fonic, si tot acolo ar fi fost amenajata si statia de tramvai, asa cum a fost amenajata in alte locuri. Pe Mihai Bravu, linia de tramvai, care urma sa fie scoasa, a fost mutata, provizoriu, in jurul acestor pasaje, pe bretelele de virare la dreapta si la stinga ale masinilor, fara sa i se prevada spatiu de trecere prin pasaj. Deoarece in Bucuresti tramvaiele circula pe banda a treia, centrala, a marilor bulevarde, banda intii fiind rezervata masinilor parcate, in zona pasajului, tramvaiele deturnate folosesc banda a doua a bretelelor de virare la dreapta si la stinga in jurul pasajelor.
Scoaterea tramvaielor ar fi marit mizeria pensionarilor peste limitele suportabilitatii, acestia deja neavind acces la serviciile salvarii, in 1989, se pare la comanda birocratiei comuniste, deoarece pensionarii, desigur, nu erau productivi. Distanta dintre doua statii de metro este de aproximativ un kilometru, iar aprovizionarea cu produsele de baza necesare vietii, cum ar fi mincare si medicamente, necesitau calatorii de mai multe statii. Chiar plata serviciilor de baza, cum ar fi telefonul, necesita deplasari lunare pe distante importante. De aceea, hotarirea lui Ceausescu de a scoate tramvaiele de pe Mihai Bravu ar fi avut efecte drastice asupra vietii oamenilor, si in special a pensionarilor batrini si saraci. Din fericire, Ceausescu a murit inainte de a indeplini acest plan. Tinerii care si-au dat viata pentru libertate nu au impiedicat insa pe pensionari sa voteze comunisti timp de 15 ani, dupa 1989.
Oricum, linia de tramvaie de pe Mihai Bravu nu a mai fost desfiintata. Uneori, tramvaiele au statii tocmai pe bretelele de virat, blocindu-le in timpul opririi in statie, deoarece, din cauza ca nu a fost loc pentru refugii, tramvaiele, care circula pe banda a doua, obliga si masinile de pe prima banda sa opreasca pentru a permite calatorilor sa urce si sa coboare din tramvaie. In alte intersectii, insa, statiile se gasesc inainte sau dupa pasaje, calatorii riscindu-si viata in timpul traversarii fara semafor a unor bulevarde cu trei benzi, pe care se circula uneori cu 100 de km la ora mai ales dupa trecerea prin pasajele libere, desi limita legala de viteza este de 50 km pe ora. Asta nu inseamna ca macar refugiile din mijlocul acestor bulevarde ar fi sigure, ele fiind greu de vazut, inguste, denivelate, cu pietre de bordura lipsa. Evident, oriunde ar fi statia, linia tramvaielor intersecteaza fluxul principal de autovehicule de pe bulevard, atit la intrarea, cit si la iesirea din pasaj, si, de asemenea, intersecteaza si fluxul principal de autovehicule de pe bulevardul transversal, de la suprafata, transformind astfel investitia in construirea pasajelor subterane intr-o bataie de joc. Permiterea crearii unor firme particulare de transport in comun, mai ales cu microbuze, ar fi rezolvat aceste probleme, facind, de asemenea, mai dificil pentru functionarii de stat de la diferite nivele sa fure din banii alocati subventionarii transportului in comun din Bucuresti. Totusi, in situatia data, este un cistig faptul ca, dupa 1989, tramvaiele nu au fost retrase de pe Mihai Bravu.
Exista, ca un raspuns normal de neinteligent, in fata invaziei de automobile, multe de calitate slaba, cumparate la mina a treia, intr-o tentativa disperata de lupta impotriva transportului in comun catastrofal, ei bine, exista stilpi de fier, pe linga sirmele care ies din gropile construite de comunisti, sirmele rasucite de care nimeni nu mai stie la ce au putut sa foloseasca, exista stilpi de fier, de inaltime redusa, numai bune sa te loveasca la fluierul piciorului, in locurile cele mai neasteptate, ocupind ultimele spatii care mai existau si care mai puteau fi folosite de catre cetatenii care indrazneau sa circule.
Pasajele subterane se inunda (se umplu complet cu apa) la fiecare ploaie mai rapida, deoarece, pe linga betonarea oricarui spatiu verde, ceea ce a redus absorbtia apei de ploaie in pamint, Ceausescu se ocupa si cu amenajarile hidrotehnice, planificind un canal Bucuresti - Dunare, care ar fi trebuit sa transforme Bucurestiul in port la Marea Neagra. Amenajarile hidrotehnice din Bucuresti, facute la indicatiile pretioase ale cirmaciului, au sectionat cursul firesc al apelor freatice, cartierele vechi, centrale, devenind inundabile in fiecare primavara si toamna.
Dimbovita, apa dulce… a fost transformata in anii '80 in canalul colector al singurei capitale europene care nu isi trateaza apele reziduale (v. http://www.hotnews.ro/articol.php?a=16060). Deasupra, in fosta albie a riului, a fost construit un sir de lacuri de beton care sint cind goale, cind pline cu apa statuta, in care copiii saraci se scalda ilegal dar si periculos, din cauza peretilor abrupti si a sirmelor care, ca de obicei, ies din beton de unde nu te astepti, asta ca sa nu mai mentionez culoarea si mirosul inubliabil al apei. Un pliant comunist infatisa Dimbovita renascuta pe care navigau barci cu pinze pe sub podurile frumos curbate. Dimbovita renascuta este segmentata, podurile sint foarte aproape de nivelul apei, iar vintul nu bate intre peretii abrupti de beton, mai ales in timpul verii, cind caldura este insuportabila.
Vezi, de asemenea, http://www1.pmb.ro/~0008/90-111.pdf#search='amenajarea%20dimbovitei'
Tratarile mentionate aici sint pentru apa potabila, nu pentru canalizare. Cel putin Arcuda si Rosu trateaza apa potabila din Arges.
Politia lipseste cu desavirsire de pe strazile orasului, si suspectez ca, in general, mentine linistea preluind taxe de protectie de la mafiile de cartier. A existat un caz in care politia a refuzat sa aresteze un traficant de droguri prins de populatie. A rezultat un mic conflict violent intre multime si traficantul de droguri, si, poate, si intre multime si politistul care refuza sa-si faca treaba. Primul ministru a reactionat, afirmind ca e bine cind populatia coopereaza cu fortele de ordine.
Structura piramidala sociala a fost reflectata intr-un mod minunat in domeniul economic. Exista, de obicei, o singura firma angro intr-un anumit domeniu, plus o firma germana si una franceza intrate in jurul anilor 2000 prin presiuni puternice, care in orice caz nu au putut sa faca altceva decit sa scada preturile prin competitie. In aceste firme, proprietarul, managerul, inginerul sef si asa mai departe pina jos, sint oameni care corespund perfect structurii sociale dinainte de '89. Sint oameni in aparatul represiv, fiecare la nivelul lui ca rang, in ierarhia firmei respective, ermetismul fiind aproape perfect, singurele ocupatii care au proliferat, au devenit rentabile, au fost ocupatiile care nu puteau fi controlate de catre aceasta mafie de stat decit in mod foarte dificil si cu profit foarte mic, anume masajul la domiciliu, curatenia in apartamente, si o vreme, partial, taxiurile, taximetria la negru fiind dezvoltata deja inainte de '89, iar dupa aceea a fost complet pierduta de sub control o anumita perioada, facind taxiurile mai ieftine decit tramvaiele, la anumite ore si in anumite conditii. Din pacate, instalatorii competenti la preturi normale, dar chiar si instalatorii competenti pur si simplu au ramas aproape imposibil de gasit, in special din cauza ca acestia trebuie sa foloseasca o mica furgoneta in care sa-si transporte uneltele si piesele de schimb, astfel Dinsii putind fi usor prinsi de catre functionarii de stat insarcinati cu pastrarea mizeriei acestui popor, care popor, de fapt, sustine aceasta politica economica.
Ar mai fi cazul sa mentionez schimbul de idei, care dupa primii ani de avint extraordinar, de efervescenta, a ajuns sa lipseasca aproape complet la nivel social, politic, un exemplu ar fi salbatica discutie asupra taxei de impozit unic, care a fost scazut cu citeva procente in urma alegerilor, impozitul pe salariu fiind prezentat ca fiind 30% si scazut la 27%, in situatia in care impozitul real pe venit trece de 60% daca socotim si diferitele contributii pentru mafiile din cultura, din asa zisele asigurari sociale si incredibila, inegalabila institutie a sanatatii, care e monopol de stat, bineinteles. Nu mai spun cum arata mass-media, si ciinii, desigur, de linga muntii de gunoaie.
Ciinii sint folositi, de altfel, de diversi mafioti functionari de stat drept mijloc de ocupare a terenurilor publice. Acestia sint plimbati ostentativ fara lesa sau botnita in zone publice care se afla in apropierea institutiilor de stat controlate de ei, iar uneori sint chiar incurajati sa se inmulteasca in haite care au facut ca zone intinse sa devina pustii, fiind inaccesibile pietonilor de rind. Pentru crearea acestor haite, o strategie de succes este folosirea curtilor acestor institutii ca loc de retragere a ciinilor, si oferirea mai multor rupturi in gardul imprejmuitor pentru ca acestia sa poata vina si ataca pe strazile invecinate.
Teatrele din Bucuresti, daca am inteles corect (opacitatea merge bine mina in mina cu coruptia - informatiile sint intotdeauna disponibile teoretic dar niciodata in practica), sint acum administrate de primarie. Rezultatul este ca, dupa ce sint subventionate masiv din impozitele nenumarate puse pe populatia saracita (atit de saracita incit exista copii care dorm in canale), si dupa ce aceste subventii sugruma orice competitie din afara mafiei de stat, primele spectacole sint ocupate complet de functionarii de stat care intra la spectacole prin invitatii gratuite pentru dinsii si, eventual, pentru amantele lor. Pentru comunisti, logica este intotdeauna un teren exotic. Pentru ei, e normal sa nu vinda bilete la premiera - se intra doar pe invitatii. Dar ce te faci daca nu intra toti pilosii intr-o singura sala? Ei bine, e foarte simplu: faci trei premiere succesive! Puteti verifica la piesele de succes de la Teatrul Mic. Dupa aceea, teatrul poate pleca in turneu in strainatate, ca doar n-o sa prezinte piesele de succes prostilor care platesc impozitele. Vacanta de vara se intinde pe multe luni si e binevenita. Daca intrebi ceva despre activitati culturale pe timpul verii in salile exorbitant de scumpe din centrul orasului, esti privit ca un extraterestru.
