20 iulie 2005

revista 22, #2

Am citit cu mare placere articolul D-lui Catalin Avramescu, "Falsul principiu al <<independentei justitiei>>", din "Revista 22", numarul 801, p.7.

In opinia mea, este bine sa existe institutii autonome, adica institutii care nu primesc ordine de la executiv, dar respecta legea special scrisa pt. definirea amanuntita a modului lor de functionare. Aceasta s-ar potrivi, cred eu, bancii centrale si agentiei de administrare a fondurilor publice pt. sistemul de sanatate. Daca functionari ai acestor institutii incalca legea, ei pot fi urmariti in justitie. Aceasta nu se aplica si justitiei. Ea ar trebui sa fie autonoma, dar cine aplica legea in cazul incalcarii ei de catre functionarii din judecatorii? In acest punct, sint de acord cu Dl. Avramescu in ideea ca numai Parlamentul, ca reprezentant al cetatenilor, poate, eventual cu o majoritate de doua treimi, sa preia functia de judecator suprem si sa aplice legea chiar si functionarilor din justitie. Asadar, Parlamentul, si nu o curte de noua oameni, numita de oricine si pe orice criterii. Solutia curtii nu este numai ilogica, potrivit argumentelor D-lui Avramescu, dar si nedemocratica, dupa cum remarca si Dinsul, si, in plus, nu este nici viabila, deoarece noua oameni nu-si pot impune vointa impotriva unei majoritati de mai multe milioane de cetateni, fara un aparat represiv foarte puternic. Vointa cetatenilor trebuie intr-adevar, dupa mai multe verificari, dupa mai multe etape de votare, transpusa in realitate. Astfel, cetatenii devin responsabili in deciziile lor politice, iar societatea poate gasi un sens bazat pe un compromis solid. Autorul Constitutiei Romaniei a uitat, evident, acest amanunt. Avem, potrivit Constitutiei, noua tatuci.

Daca imi raspundeti, sau chiar transmiteti scrisoarea mea D-lui Avramescu, s-ar putea sa apara un dialog social.

Din pacate, in privinta interviului D-lui Basescu, din p.8-9 a aceluiasi numar, nu pot fi de acord cu pozitia „Revistei 22”. E prima data cind se intimpla acest lucru intr-o problema fundamentala. De exemplu, in opinia mea, pentru prima data dupa ’89, avem o mass-media cit de cit echilibrata. Si mai important, apare in sfirsit un dialog intre putere si opozitie, un dialog cit de cit decent (unde sint acuzatiile de violator impotriva candidatilor la presedintie?...), si chiar vad aparind o viata politica demna de acest nume, bazata pe manevre politice in mare parte publice, bazate pe citirea atenta a legilor si nu pe incalcarea lor. Cel mai important mi se pare insa refuzul unei declaratii de condamnare a comunismului. Dl. Basescu afirma de mai multe ori ca el personal stie cum a fost comunismul. Totusi, ca presedinte, ca sa poata semna un asemenea document, ar trebui sa se puna in fruntea unei largi parti a populatiei care are aceeasi opinie, sau macar sa fie sprijinit de un grup puternic de intelectuali care sint capabili sa argumenteze si sa explice semnificatia declaratiei. Ori asa ceva nu exista in Romania. Din pacate, la nivel profund, intelectualii romani sufera, la fel ca si societatea, de acelasi bizantinism, in sensul de lipsa de sistem, de lipsa unor reguli clare care trebuie si chiar sint aplicate, si de lipsa de deschidere fata de cei din afara grupului. (Cele citeva virfuri ies cu atit mai mult in evidenta.) In consecinta, aceste reguli care lipsesc nu pot fi discutate si imbunatatite! Din pacate, nici redactia 22 nu face exceptie de la regula. De aici rezulta si lipsa raspunsului la scrisorile mele, si acuzatia de autoritarism adusa D-lui Basescu (culmea, Basescu e destul de hotarit IN CADRUL LEGII, dar reporterul nu poate face distinctia), poate mai rasunatoare decit cea adusa D-lui Nastase, si nivelul scazut al unor pagini din 22, si lipsa oricaror critici din rubrica de corespondenta, si lipsa dialogului social, si, in consecinta, inaintarea formidabil de lenta a societatii romanesti, si lipsa raportului sistematic cerut de Dl. Basescu.